Dependență sau iubire?

“Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor,

care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.”

(Petre Țuțea)

La început, a fost considerat anormal într-o lume “normală”. El singur îşi recunoştea deschis dependenţa, dar niciodată nu a cerut ajutor pentru “vindecarea” ei. Nici nu voia asta. Au încercat diverşi să îl scoată de pe linia lui prin minciună, seducţie, violenţă şi răutate, dar nu au reuşit. Pentru ei, ar fi fost simplu dacă era ceva medical, studiat şi para-analizat. Ar fi aceptat mai uşor chiar şi o dependenţă modernă, abia descoperită, declarată și înregistrată medical, cu tratamente noi-nouţe. Dar dependenţa lui era destul de rar întâlnită, mai ales în timpurile moderne (au mai fost înregistrate doar câteva sute de cazuri de-a lungul istoriei omenirii).

L-am întâlnit când ieşeam de la un film, în oraș, un prieten comun m-a prezentat entuziast și am schimbat câteva cuvinte. Mi-am dat seama că se consideră un om obișnuit, care se spală pe dinți dimineața, merge la serviciu cu autobuzul,  vrea să își cumpere o mașină, face sport, participă la ședințele cu părinții și uneori pregătește cina pentru familia lui. Depășise numeroase tentații care răscoliseră vieţi (și a zâmbit, căci tocmai ieșisem de la “Tentații (i)rezistibile”, o comedie pe această temă), însă nimic nu îl subjugase atât de mult încât să uite de el însuși.

Ce avea el special? La prima vedere neatentă, părea chiar banal. Curios, am continuat să îl iscodesc. La o a doua privire, am înțeles. Nu părea din această lume şi totuşi era mai viu decât noi toţi. Mi-a mărturisit ulterior (când ajunsesem destul de apropiaţi) că trecuse printr-o experienţă de moarte clinică, văzuse lumina de dincolo, şi devenise dependent de ea, dacă se poate numi dependenţă faptul că o vedea, o simţea în ochii oamenilor de pe stradă, în frumuseţea florilor şi a copacilor, dar şi în lacrimile de suferinţă. Pentru el, totul se transformase, nu mai putea fără acea lumină interioară.  O simţea în bătăile inimii, în fiecare respiraţie, în fiecare clipire de gene. Nu îi  mai era frică de moarte și trăia în fiecare clipă o durere-dor, intensă uneori de îi dădeau lacrimile, o sete de acea lumină, nu o putea uita niciodată. Mi-a spus că se simțea mereu ca și cum ar fi trăit cu un cuțit înfipt în spate, senzație care dădea intensitate și acuitate fiecărei secunde. În exterior părea un om obișnuit, în interior era, paradoxal, un vulcan și un ocean de liniște.

Mi-a făcut și mie poftă să mușc din acest fruct deocamdată necunoscut majorității oamenilor: dependența de Dumnezeu. Și mi-am adus aminte de o poezie a misticului sufit Rumi:

Iubirea vine

și devine sângele din corpul meu.

Îmi inundă venele și îmi

înconjoară inima.

Oriunde mă uit

văd un singur lucru.

Numele Preaiubitului scris

pe membrele mele,

pe palma mea stângă,

pe fruntea mea,

pe gât,

pe degetul mare…

O, prietene, tot ce vezi că sunt eu

este doar o scoică,

și tot restul aparține Preaiubitului.

 

Articol scris pentru etapa 4 a concursului SuperBlog 2013.

About Veronica Godeanu

Profesoara la Centrul de Meditație și Yoga - Kamala
Acest articol a fost publicat în SuperBlog 2013 și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s