Jocul vieții și al morții

Ce faci când găsești (întâmplător) un jurnal intim? Dacă îl cauți intenționat, este altceva. Dar dacă dai peste un caiet mai… altfel, legat cu panglică sau închis cu un lăcățel, ori ros pe margini de timp, sau pur și simplu diferit de un caiet de teme, ce faci, îl citești? Eu am citit și nu mi-a părut rău, pentru că aşa am cunoscut-o mai bine pe bunica mea.

Jocurile-Foamei1-200x300Am găsit într-o ladă ascunsă în beci jurnalul ei de când era adolescentă, gânduri care surprind devenirea ei de femeie într-o perioadă foarte grea, în timpul celui de al doilea război mondial. M-a cutremurat intensitatea gândurilor mărturisite acolo și am fost uimită să observ urzeala destinului care a făcut să se adeverească mai târziu. La fel ca în romanul Jocurile foamei de Suzanne Collins, unii copii sunt nevoiți să se maturizeze brusc, să facă față unor situații de viață și de moarte când încă e foarte devreme. Fluturii mor dacă sunt scoși prea devreme din coconul lor, dar oamenii pot “crește” în câtva ore cât alții în ani de zile și pot supraviețui frumos.

Așa a fost și cu bunica mea. Din fragedă copilărie, a avut un joc preferat: de-a doctorița. Avea doar o păpușă de cârpă,  pe care a vindecat-o de multe “boli”. Uneori păpușa murea, și atunci bunica trebuia să o învie. Cred că asta era partea care îi plăcea cel mai mult. Era dificil, dar se putea. Așa era jocul.

Bunicului îi plăcea jocul cu podul. Pentru că se ținea de mâna cu bunica. Cum să nu îl știți? “Podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa și l-a luat/ Vom face altul pe râu în jos/ Altul mai trainic și mai frumos…”. În timp ce cântă, perechi de copii ținându-se de mână trec pe sub arcadele formate de mâinile unite ale celorlalți copii, continuând podul. Bineînțeles, bunica simțea emoțiile lui și le împărtășea. O amintire foarte dragă ei este cea în care bunicul a cerut-o de soție foarte de timpuriu, pe un pod, bineînțeles, simbol al unirii dintre două țărmuri, două lumi, două suflete. Erau copii încă, la școală, și se promiseseră deja unul altuia.

Când a început războiul, bunicul tocmai intrase cu brio la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, iar bunica la Medicină. Abia se căsătoriseră, iar şcoala de luptă a vieții nu i-a cruțat deloc. Bunica a început să îngrijească răniţii, părea că își împlinise menirea, cea de a vindeca oamenii, deși nu așa cum visa ea. Partea cu “învierea” lor nu prea a mers, aici nu mai era o simplă joacă. Şi a înţeles asta când a afla că el, plecat pe front, nu se va mai întoarce niciodată. Jocul vieţii şi al morţii continua, căci ea purta în pântec rodul iubirii lor.

stages of life

Jurnalul nu a mai continuat, însă aşa am cunoscut-o eu pe bunica, altfel şi totuşi la fel. Am recunoscut pasiunea, bucuria, inocenţa şi iubirea pe care le poartă și acum în ea, care au ajutat-o să îşi păstreze inima pură şi puternică în ciuda necazurilor pe care le-a întâmpinat în viaţă. Ea m-a învăţat că jocul vieţii continuă şi că de fiecare depinde cum îl joacă.

Şi în plus, dacă poți, este bine să ții un jurnal al situațiilor prin care treci, al descoperirilor tale, căci astfel pot învăța și cei care vin după tine regula (scrisă a) acestui joc: să îl joci cu toată inima!

Articol scris pentru concursul SuperBlog 2013, etapa 11.

Imaginea de aici

About Veronica Godeanu

Profesoara la Centrul de Meditație și Yoga - Kamala
Acest articol a fost publicat în SuperBlog 2013 și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s