Te misti, povestesti!

<<În cadrul concursului „Povești în mișcare” te premiem pentru cea mai frumoasă poveste de mobilitate!>>

Asa incepe articolul care anunta concursul de povesti de calatorie, in cadrul proiectelor de mobilitate. Link

Va prezint in cele ce urmeaza, povestea mea:

Mobilitate in cadrul proiectului Grundtvig “The Power of Life Stories”

…o dimineata linistita de mai…
Ma aflu in avionul ce se pregateste sa decoleze de pe aeroportul Charleroi, Belgia, cu destinatia Cluj Napoca, Romania. Mi-am ales un loc la geam, pentru a putea observa , asa cum imi place, lumea: detasata. Acesta este momentul meu de reculegere, de meditare… Deodata, simt doua lacrimi calde pe obraji, apoi inca doua, pana cand incep sa plang cu suspine…
Am trait prea intens ultima saptamana si acum fiecare sentiment ar vrea sa revina in suflet… si nu le pot opune rezistenta. De ce? pentru ca e vorba despre oameni; despre oameni si experientele lor de viata; despre oameni si locuri incarcate de traditii; despre oameni care au fost deschisi sa retraiasca, alaturi de noi, franturi din experientele lor.
Doar daca ati trecut prin asa ceva ati putea spune ca intelegeti… Aici, in acest avion , in afara de cele patru doamne profesoare, indrumatoarele noastre, mai sunt cinci mamici, participante in acest proiect . Avem pregatiri diferite, avem profesii diferite… una este muncitoare intr-o fabrica de posete, una este profesoara de informatica, doua sunt casnice, una este secretara la o banca, iar eu, pesoana fizica autorizata sa execut legatura de carte.
De ce noi si nu altele? Buna intrebare . Proiectul era destinat unor anume categorii de persoane adulte, parinti ai elevilor din Colegiul Tehnic „Alexandru Domsa” din Alba Iulia , iar noi am dat curs apelului coordonatoarelor. Bineinteles ca la intalnirile ce au avut loc in cursul celor doi ani au fost mai multi parinti ; din pacate pentru ei, nu au putut sa-si ia o saptamana de concediu exact in perioada deplasarilor.
Ma uit in jur. Scaunul de langa mine nu s-a ocupat. Pe celalalt, un tanar, butoneaza de zor tastele unui laptop. Scrie ceva intr-un document. Poate concepe si el un proiect pentru oamenii din jurul lui. Prin hublou, vad cateva pete galbene… si iar amintirile ma napadesc. Zambesc…
<<In piata centrala din Maastricht, Olanda, zece femei cu plase galbene in mana, se ascund de rafalele de ploaie. Suntem noi, in ziua libera dinaintea sesiunii de lucru . Peste nici zece minute, soarele alunga norii si cele zece femei se imprastie ca potarnichile… unele la o prajitura, altele la shopping, in continuare ; eu , cu aparatul foto in mana, ma minunez de fiecare element arhitectural , modern sau mai vechi; imi atrage atentia o poarta de lemn, pe care vad ca intra cativa oameni. Ii urmez si, nu mare imi e uimirea cand , ridicand privirea, descopar interiorul unei biserici. Dar nu una obisnuita, ci una plina de carti! wow! Carti vechi, carti noi, manuscrise, harti, atlase… tot ce isi poate dori un librar. Defect profesional, ce sa-i faci! Am rasfoit o gramada de carti, am „furat” idei pentru alte legaturi de file, am urcat la etaj si am privit, fara sa ma satur, minute in sir, furnicarul din biserica.
M-am desprins cu greu de cuvintele cu miros de tamaie si am iesit in vuitetul strazii. Ma alatur catorva colege . Mai incolo, un magazin avea tapetat un perete cu boxe; da, boxe de toate marimile si formele. Un altul avea un ecran imens , de pe care ne straduiam sa prindem oamenii care faceau surf. De mult nu am mai ras atat! Ce bine sa nu-ti pese ce zic oamenii din jur! Sa traiesti momentul!
Impreuna cu fetele am ajuns la parcul de distractii. Mult, mult mai mare decat ce vazusem eu pana atunci. Se aud rasete, chiote, strigate de frica… un vacarm placut; stam putin sa nu ne oboseasca. Mai departe, bisericile cu turlele colorate diferit, simbolizand binele si raul, statui, vitrine atragatoare, reclame interesante si, uite si posta. Bineinteles ca am remarcat-o, la fel ca si toate cutiile postale din cartierul unde am stat la Genk. Nu stiu altii cum sunt, dar eu inca mai scriu scrisori, inca mai tin legatura cu oameni dragi prin astfel de metode invechite: vederi sau scrisori. De la cutii postale simple, din metal, pana la cele elaborate, cu picior de piatra, toate iti zambesc din fata casei, alaturi de un gard viu , o tufa de trandafiri sau un pitic de gradina . E vorba de comunicare, de relationare. Sincer , vreau sa cred ca nu erau folosite doar la primire de facturi.
Apropo de mesaje scrise pe hartie, sa va spun si ce am pregatit pentru intalnirea cu participantii din celelalte tari. Un fel de agende , mici mici, cu 8 file goale si coperta de piele. Le-am impartit la colegi si i-am rugat ca, pana la sfarsitul proiectului, sa scrie , pe limba lor, daca nu stiu engleza, un mesaj si sa se semneze. A fost asa de interesant momentul cand, dupa ce au inapoiat agenduta si au ales un mesaj de la parteneri, s-au cautat ca sa multumeasca si sa faca poze impreuna.
In afara de acestea, am pregatit de acasa si “Coat of arms”, o armura format A3, pe care am scris sau lipit poze. Cate ceva care sa ne reprezinte pe fiecare: cine sunt eu?, familia, profesia, hobby. Ne-a facut sa ne simtim mai increzatoare in noi; sa ne simtim importante noi, ca persoane, in primul rand, si apoi ca sotii, mame, angajate. Eram eu, IOANA, cea cu vise, cu sperante, cu realizari, cu esecuri . Aveam un nume, nu eram doar un om intr-o multime! Emotiile pe care le-am avut la inceputut intalnirii de cunoastere au disparut, incetul cu incetul, cu fiecare persoana cu care vorbeam. Arlindo si Cristina din Portugalia, Olivier si Moktar din Belgia, Orhan din Turcia, Roberta si Sinead din Marea Britanie sunt numai cativa dintre participanti. Sunt ei diferiti de noi? Da! Au culturi diferite, obiceiuri si traditii diferite; dar , inainte de toate, sunt oameni ca si noi, cu asteptari, cu emotii, cu sentimente. Nu am stiut limba materna a lor? Nu a fost o problema, pentru ca ne-au ajutat sa intelegem cei care o stiau. Colaborare, solidaritate. Semne, imagini si zambetul larg de pe fata! A fost de ajuns pentru inceput!>>
Avionul a intrat intr-o zona cu turbulente si m-a adus la realitate. Eram deasupra unor nori franjurati si zaream, pe alocuri, pamantul drag mie. Nu mi-e frica de inaltime. Mi-e frica de apa mare. Pe varful muntilor as sta la nesfarsit. Sa nu mai spuneti la nimeni, dar eu as fi vrut sa fiu cabanier, sau meteorolog montan. Acolo sunt eu cea mai linistita, cea mai impacata cu mine . Sora mea , in copilarie, scrisese o poveste; incepea asa: “In lumea oamenilor cu capul in stele, nu in nori…”. M-am regasit printre ei!…

<<Dupa-amiezele le-am petrecut in mijlocul comunitatilor din zonele respective. O seara greceasca, una turceasca, una belgiana. Atmosfera a fost extraordinara, condimentata cu melodii cantate de participanti la proiect. Dupa ce am vizitat mina de carbune, am avut ocazia sa ascultam si corul minerilor. Inchipuiti-va douazeci de batranei cantand dumnezeieste corul din Aida sau alte melodii autohtone. Totul a culminat cu “Have a nice day”, melodie pe care o fredonez de atunci aproape incontinuu. Unde mai pui ca ni s-a alaturat si primarul din Genk si am putut face o poza cu dansul! Ne-am simtit importante! Pozele cu minerii, noi purtand echipamentul lor de protectie, cine stie, poate vor deveni probe de divort. Doamne fereste! Noi am fost fete cuminti… scapate de acasa. (A se vedea gluma!)
Apropo de fete cuminti. Intr-una din dimineti, mergand, pentru discutiile de dimineata, in camera la colege, observ pe coridor, un barbat dormind pe o saltea in fata camerei doamnelor profesoare. Mai stiti povestea cu cele 12 fete de imparat? Ei bine, si eu! Acel barbat le-a pazit sa nu fuga noaptea si sa ne lase singurele pe meleaguri straine! Glume , glume, rasete si… aflam ca de fapt nu a putut dormi in camera din cauza sforaiturilor colegului. Deci si ei sforaie, nu numai sotii nostri! Sa nu va grabiti sa va gasiti sot din strainatate, ca si el va poate face nopti albe, zgomotoase!
Am gasit in Belgia compatrioti de-ai nostri, veniti la munca . Unii lucrau la drumuri, altii la curatenie ( la hotelul in care am stat in Bruxell , personalul care facea curat era format numai din romance!); si nu numai atat : in organizatia gazda invata limba franceza , pentru a se putea integra mai usor, o fata de la Hunedoara. Romanii au nevoie de o viata buna, decenta. Oare peste cati ani li se va putea oferi in tara lor? Niciodata nu vor putea fi multumiti toti, sunt constienta, dar macar sa li se ofere conditiile propice. Numai cei plecati stiu cata umilinta indura, cate vorbe urate despre nationalitatea lor aud, cat dor de tara si de ai lor ii cuprinde. Dan Puric, intr-o conferinta spunea: “taranul roman stie ca pamantul nu este doar pamant, ci este suflet”. Pleci cand esti tanar, suferi, induri… dar trebuie sa ai unde te intoarce! Prin deplasarea aceasta, ca si prin cele facute in cadrul proiectului in Portugalia si Turcia, am aratat lumii ca printre romani sunt si persoane deosebite, care prin munca lor pot influenta in bine pe cei ramasi in tara.
Pin acest proiect incercam sa schimbam mentalitatea despre romani. Stiati ca noi, romanii, am primit pentru acest proiect mai putin decat altii, doar pentru ca suntem romani? Si din aceasta cauza am schitat, la finalul celor doi ani de proiect, cateva propuneri care speram sa ajunga acolo unde poate conta si parerea noastra. Nu eu, nu colega muncitoare, nu colega secretara am propus, pentru ca nu avem atata experienta de a sti ce sa cerem. Doamnele profesoare coordonatoare , inspirate de noi, de nevoile noastre, de dorintele noastre, in contextul politicii si societatii actuale au avut idei foarte bune.
In functie de fonduri, de sursa de finantare, vom contribui , ca membre in ONG, la trezirea constiintei romanilor, la indreptarea spre educatie si relatii interumane. Eu personal as dori sa pot oferi, in Cetatea Alba Carolina, turistilor si nu numai, cinci minute de cultura; cinci minute in care sa poata sa se opreasca din viata tumultuoasa, sa se aseze si sa citeasca un fragment dintr-o carte, o poezie, o informatie. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!>>
– Ioana, uite jurnalul! Am scris cateva cuvinte, asa, ca de final!
M-am intors. Era Aurica, profesoara de limba engleza.
– Multumesc!
<< Am tinut un jurnal de calatorie si am rugat colegele sa noteze, atunci cand sunt inspirate, o idee. Desi nu sunt obisnuite sa scrie asa mult, s-au umplut paginile, una cate una.
Ia uite, scrie despre Arlindo, africanul care s-a ridicat deasupra conditiei lui, a jucat teatru si, intr-unul din turnee, a decis sa emigreze in Portugalia. Originar din niste insule din curbura Africii , acesta, dupa cativa ani de munca grea in Lisabona, negasindu-si nevasta pe gustul lui, s-a intors in insule sa-si aduca o femeie din acelasi neam cu el. Acum au o fetita scumpa de tot si incearca sa se integreze, invatand limba, cultura, traditiile tarii care i-a adoptat.
Pana la urma, despre asta este vorba: despre invatare continua, pe tot parcursul vietii. Emigranti, oameni din clase sociale dezavantajate, parinti care isi cresc singuri copiii. Toti au dreptul la educatie si integrare, recunoastere si iubire.
Multumesc din suflet doamnei profesoare de engleza pentru increderea pe care mi-a aratat-o, dandu-mi spre folosinta camera foto si facandu-ma fotograful deplasarii. Multumesc si doamnei directoare pentru acceptare asa cum sunt; am intrebat daca am deranjat cu ceva, mai ales ca , in prima zi, una din mamici mi-a spus ca sunt “lider de echipa”, datorita colericului din mine. Mi-a spus: “Ioana, ne-am dat seama ca acesta este modul tau de a te exprima si te-am acceptat !” Nici nu stiti cat de mult a contat pentru mine!>>
Lacrimile isi fac iarasi aparitia in ochii mei. Oftez, sterg lacrimile, si citesc iar…

<<Am realizat cat de important este si omul cu handicap locomotor, pentru autoritatile belgiene. Platforme care sa te ajute sa te urci in tren cu carucior, autocare prevazute cu dispozitive destinate persoanelor cu dizabilitati- un autocar plin cu astfel de persoane am observat la unul din muzeele vizitate. La ei exista viata sociala si dupa un accident!
Personal, cea mai atractiva actiune propusa de organizatori , a fost cea din dupa-amiaza de joi. Ni s-au dat cartele de transport, un ghid si cateva destinatii, la ore precise. Am luat tramvaiul, am ajuns la statuia omuletului reprezentativ al Bruxell-ului si acolo am intalnit un grup de studenti din asociatia organizatoare. Avand cateva cuvinte scrise pe o foaie, au incercat sa ne prezinte monumentul si importanta sa. Le-am multumit, am luat metroul si, in fata Parlamentului European, am intalnit alt grup. Informatii, discutii, poze… Si iar metrou si iar muzeu si iar grup de studenti. Jocuri, ghicitori, zambete, poze… O alta destinatie, alti studenti, alte informatii. De ce mi-a placut? Pentru ca a fost ca un concurs de orientare in care toti am castigat. Pentru ca au fost implicati toti membrii asociatiei, mai vechi sau mai noi, toti studentii, mai avansati cu invatatul sau chiar la inceput. Nu am avut timp sa-i cunoastem pe toti, dar avem un site unde sunt prezentate povestile lor si ale noastre. Putem retrai acele momente oricand dorim.>>
Pe hublou vad nori amenintatori, odata cu apropierea de destinatie. Cine stie ce voi gasi acasa?! In saptamana dinaintea plecarii, sotul meu si-a spart arcada ; eu asa l-am lasat: cu ochii tumefiati, abia reusind sa vada. Fata a avut teza la matematica si , peste doua saptamani, asteapta un cadou frumos de ziua ei. Implineste 14 ani, va avea buletin, va fi mai responsabila. Baiatul sigur ma asteapta pentru a-i da tableta sa se joace. Revin la statutul de mama ,sotie si femeie de afaceri.
Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat ocazia sa am grija si de sufletul meu!

Succes!

Acest articol a fost publicat în Bookbinding și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s